istorie

Suceava de azi şi împrejurimile sale au fost locuite din cele mai vechi timpuri, începând cu cea mai veche perioadă a societăţii omeneşti, paleoliticul, afirmaţie atestată de descoperirile arheologice în acest areal. Săpăturile din preajma Cetăţii de Scaun au surprins o veche aşezare din perioada neoliticului timpuriu, de acum 7000 de ani, de tipul culturii Criş.

Suceava de azi şi împrejurimile sale au fost locuite din cele mai vechi timpuri, începând cu cea mai veche perioadă a societăţii omeneşti, paleoliticul, afirmaţie atestată de descoperirile arheologice în acest areal. Săpăturile din preajma Cetăţii de Scaun au surprins o veche aşezare din perioada neoliticului timpuriu, de acum 7000 de ani, de tipul culturii Criş.

Primul act scris care pomeneşte oraşul Suceava este un document ce poartă data de 10 februarie 1388.

Stabilirea scaunului domnesc la Suceava a impus o serie de măsuri administrative, militare, edilitare, acestea fiind succedate de o creştere a interesului meşteşugarilor şi negustorilor locali şi străini pentru noul centru administrativ şi politic al ţării. Astfel, în preajma palatului domnesc din oraş se ridicau cartiere noi (al olarilor şi fierarilor, negustorilor). Timp de două secole ,XV si XVI, Suceava a ocupat un loc de prim plan în istoria oraşelor Moldovei, fiind cel mai important centru al producţiei de mărfuri şi al schimbului intern şi extern, aici aflându-se vama principală a ţării, pe unde erau obligate să treacă toate caravanele de negustori.

Apogeul strălucirii Sucevei este atins însă în vremea marelui domnitor Ştefan cel Mare, acesta acordându-i o atenţie sporită, consolidând Cetatea de Scaun, Curtea Domnească din oraş, adăugând noi şi importante construcţii în oraş, îngrijindu-se de dezvoltarea sa economică, culturală şi artistică.

Anul 1774 marchează ruperea din trupul Moldovei a părţii de nord-vest ce includea şi oraşul Suceava, şi alipirea acestea la Austria sub denumirea de Bucovina.

În cea de a doua parte a secolului XIX, dezvoltarea economică şi demografică a oraşului Suceava este marcată de apariţia şi dezvoltarea reţelei de căi ferate pe ruta Lemberg – Cernăuţi – Iţcani (actualmente cartier al municipiului Suceava) – Burdujeni (actualmente cartier al municipiului Suceava) – Roman.

Odată cu 1918, oraşul Suceava revine la patria mamă – România.

Suceava si localitatile apropiate au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Sapaturile arheologice, efectuate tot mai sistematic in ultimele decenii, ca si numeroasele lucrari edilitare intreprinse in perimetrul orasului si in imprejurimi, au scos la iveala marturii ale culturii materiale si spirituale din perioada de inceput a aparitiei si dezvoltarii societatii omenesti - paleolitic. O documentatie arheologica mai bogata exista despre epoca pietrei slefuite, a neoliticului timpuriu si a celui dezvoltat. Sapaturile efectuate in preajma Cetatii de Scaun au evidentiat o straveche asezare de tipul culturii materiale Cris, de acum 7.000 de ani.

Pe masura scurgerii timpului, dovezile arheologice se continua si se inmultesc. Astfel, din al doilea mileniu i.e.n., au fost descoperite doua morminte in cutii de piatra, in partea de evst a orasului, in zona in care se afla actuala cladire a spitalului; urmele de aici surprind momentul in care locuitorii acestor meleaguri cunosc bronzul si il filosesc pentru as face din el unelte si arme. In continuare au fost identificate, de asemenea, asezari umane ale unor comunitati stabile, datand din epoca fierului, urme traco-getice apartinand culturii La Tene, din a doua jumatate a mileniului I i.e.n. Investigatiile arheologice incepute in anul 1959 si continuate in anii urmatori au scos la iveala, indeosebi in marginea de vest a Sucevei, pe malul stang al paraului Scheia, un bogat material, apartinand dacilor liberi din aceasta zona, in secolele II - III e.n. A fost descoperit si un cimitir al dacilor liberi in zona bulevardului Ana Ipatescu. Aceste descoperiri au o insemnatate valoroasa pentru cunoasterea asezarilor dacice de la est de Carpati, a inventarului si tipului de locuinte, a unitatii lumii dacice, a unor particularitati locale, precum si a influentei culturii si civilizatiei romane in aceasta zona.

Alte numeroase cercetari, efectuate in punctele "Sipot", "Drumul National", "Curtea Domneasca", in satele Udesti, Mihoveni, Moara - Liteni etc., ilustreaza elocvent evolutia ascendenta si permanenta, continuitatea asezarilor omenesti, intr-o perioada indelungata, de epste o mie de ani, - perioada complexa, extrem de zbuciumata, cand are loc migratiunea popoarelor. Urmele culturilor materiale si spirituale dina ecasta perioada - ceramica, unelte, arme, obiecte de uz casnic, de cult si de podoaba etc. - evidentiaza procesul unitar al formarii poporului si limbii romane in intreg spatiul carpato - dunarean, dezvoltarea asezarilor satesti din nordul Moldovei, din zona Sucevei, stratificarea sociala si aparitia relatiilor feudale, cristalizarea - in partea de est a Sucevei de astazi, in zona Curtii Domnesti si a Mirautilor - a celui mai vechi nucleu al orasului medieval.

Transformarea asezarii rurale in targ medieval a fost determinata de un complex de factori de natura economica, geografica, politica... Zona Sucevei oferea conditii de viata extrem de favorabile, dovada fiind asezarile care s-au dezvoltat aici, din cele mai vechi timpuri, locuirea intensa si neintrerupta, in ciuda oricaror vicisitudini istorice. La inceputul mileniului al II-lea al erei noastre, din drumul comercial transcontinental Marea Neagra (cu porturile-cetati: Cetatea Alba, Chilia, Vicina) - Liov - Marea Baltica -, s-a dezvoltat si impus o varianta care a castigat o tot mai mare importanta: de la Cetatea Alba aceasta cale de negot urca spre nord-vest, prin Lapusna - Iasi - Harlau - Suceava - Siret - Cernauti - Sniatyn - Colomeea - Liov... Ca si alte targuri, Suceava s-a dezvoltat la vadul apei, pe unde trecea marele drum comercial transcontinental. Orasul a preluat numele apei, langa care s-a intemeiat, Suceava (in slava veche Suceava inseamna: sinuos, incovoiat, cu cotituri).

Dezvoltarea mestesugurilor si a comertului in asezarile din aceasta zona, clima si relieful, existenta bogatiilor solului si a unor resurse ale subsolului in apropiere, pozitia geografica ce favoriza contactul intre centrul Podisului Sucevei si valea unui rau de mare circulatie au fost conditiile principale care au concurat la transformarea asezarii rurale intr-un centru urban. Procesul a fost lent si s-a produs inaintea intemeierii statului feudal Moldova, transformarea satului in oras fiind impulsionata in principal de progresul fortelor de productie locale, dar, intr-o anumita masura, si printr-un adaos, la populatia romaneasca, de colonisti straini, indeosebi sasi, armeni, unguri. Primele mentiuni documentare sunt mult mai tarzii. Cea dintai o constituie documentul dat de Pteru Musat (1375 - 1391), la 10 februarie 1388, din Cetatea Sucevei: Domnul Moldovei il anunta pe Vladislav, regele Poloniei, ca i-a trimis "trei mii de ruble de argint francesti" si ca "s-a scris cartea in Cetatea Sucevei". La 5 ianuarie 1393 emite un act "in Suceava" Roman Voda (1391 - 1394). In lista rusa a oraselor, intocmita in anii 1387 - 1392, printre orasele romanesti ("valahe") e consemnat si Suceava. Ca orasul s-a format cu mult inaintea acestor mentiuni o confirma si tratatul comercial din 1408, cand Suceava este trecuta in lista altor orase, binecunoscute si existente de mult, fara sa se specifice ca e vorba de o asezare urbana recenta. Sapaturile arheologice efectuate in ultimii ani arata ca procesul urbanizarii era bine conturat in a doua jumatate a secolului al XIV-lea si destul de avansat in ultimul patrar al aceluiasi secol, fapt care, dimpreuna cu posibilitatile de fortificare si aparare militara, mai bune decat cele oferite de celelalte orase, explica hotararea domnitorului Petru Musat de a muta resedinta voievodala de la Siret la Suceava, statornicind-o aici. La aceasta data Suceava nu putea rivaliza inca, sub raport economic, cu Baia si Siretul, dar avea perspective de dezvoltare si in acest domeniu. Dar daca Baia si Siretul au fost resedinte in faza incipienta a constituirii statului feudal, Suceava preia aceasta functie in faza centralizarii puterii politice, a consolidarii independentei Moldovei. Ulterior, mutarea resedintei domnesti la Iasi marca o noua etapa politica, de accentuare a dominatiei otomane.

Cand Petru Musat I si-a stabilit resedinta la Suceava, orasul ocupa un teritoriu restrans, delimitat si intarit printru-un sant de aparare si palisade. Domnitorul s-a vazut nevoit sa-si ridice curtile si biserica Mirauti in afara perimetrului orasului, spre vest. In est, pe promontoriul ce oferea foarte bune posibilitati de aparare, a ridicat o cetate de piatra, avand forma unui patrulater, cu sant de aparare - punand astfel bazele nucleului cetatii de Scaun a Sucevei. La data contruirii acesteia, orasul mai dispunea de o cetate de piatra, Cetatea de vest sau cetatea Scheia, dar care, se pare, s-a prabusit la scurt timp dupa construire, nefiind folosita prea multa vreme.

Odata cu stabilirea la Suceava a centrului statului feudal Moldova, a curtii si a resedintei principale a domnitorilor, evolutia orasului s-a identificat timp de cateva secole cu soarta tarii; zidurile, strazile, pietrele Sucevei au fost martorele unor pagini dense de istorie, de viata, de zbucium, de lupte, de infrangeri si biruinte, de deznadejde si de glorie. De aici au condus destinele Moldovei si Petru, si Roman, si Stefan Musat, si Alexandru cel Bun (1400-1432), si urmasii acestuia, si Bogdan al II-lea, si Stefan cel Mare (1457-1504) - cel mai slavit dintre vestitii Musatini - si Bogdan al III-lea, si Stefanita, si Petru Rares. Suceava le-a vazut chipul, le-a simtit pasii, le-a incorporat in fiinta si in istoria ei gandul si fapta. Statornicirea scaunului domnesc la Suceava a determinat masuri administrative, militare, edilitare, politice si culturale, dezvoltarea mestesugurilor si comertului, cresterea legaturilor Sucevei cu numeroase alte centre urbane romanesti si straine - toate cu numeroase si profunde implicatii in viata orasului.

Activitatea economica intensa, bogata, a Sucevei, din perioada in care orasul a fost centrul politic principal al Moldovei, a impus extinderea continua a perimetrului locuit, construirea de noi mahalale, suburbii, atestate fie in documente, fie prin urmele rezultate din sapaturile arheologice. In preajma Curtii Domnesti s-au ridicat treptat-treptat mahalale ale mestesugarilor: olari, blidari, zidari, pielari, tabacari, blanari, croitori, zugravi, lanari, bijutieri, argintari etc. O mahala a olarilor si fierarilor exista la sfarsitul secolului al XIV-lea, in sectorul “Sipot”; o alta mahala a olarilor, mult mai intinsa, se cuprindea in zona unde se afla azi parcul central al orasului si liceul “Stefan cel Mare”. Printru-un document din 1453, domnia acorda locuitorilor din horatul manastirii lui Iatco, de langa Suceava, dreptul sa vanda oale produse in oras sau in satul manastirii, pretutindeni in tara, prin targuri si prin sate, fara sa dea vama. Recent, pe actuala strada Petru Rares au fost descoperite case (de mari proportii), atelierul sid epozitul unui mester olar din vremea lui Stefan cel Mare; materialul scos la ivealacu acest prilej (diferite vase de ceramica, placi de teracota smaltuite si frumos decorate) indica un inalt nivel tehnic, maiestrie artistica, rafinament si iscusinta de imbinare a utilului cu frumosul la o foarte bogata gama de produse din ceramica. In mod deosebit se remarca resturile unei sobe de cahle, frumos ornamentate, cu desene infatisand arborele vietii; scena uciderii balaurului de catre Sf. Gheorghe. Printre aceste desene apare pentru prima oara la Suceava imaginea vulturului bicefal. Aceste descoperiri, pastrate azi la muzeul judetean, au o exceptionala valoare, permitand intelegerea mai complexa a mestesugurilor sucevene medievale, a influentelor produselor apartinand altor zone culturale, a priceperii dovedite de mesterii locali in realizarea unor produse originale. Un document din 1497 aminteste de emsteri blanari, tabacari, croitori; un anume Stefan din Suceava era mester “ciubotar de ciubote rosii”. Un atelier de fierarie, de la mijlocul secolului al XV-lea, diefrite creuzete mici, din material refractar - in care se topeau metale pretioase si din care se confectionau nasturi si podoabe de argint - au fost date la iveala cu prilejul cercetarilor arheologice. In 1472 exista la Suceava o breasla a curelarilor si tabacarilor, iar in 1570 o “fratie” a zugravilor. Unii dintre acesti zugravi erau artisti cu faima, primind, drepr rasplata, pentru lucrarile executate din porunca domnului, importante danii. Intre meseriile rare, concentrate la Suceava, mai sunt amintiti: “banarii” sau “heregarii”, care lucrau la monetaria domneasca, “silitarii”, care fabricau praful de pusca; un astfel de mester silitrar, pe nume Mihail, exista la Suceava in 1474 (in vremea lui Stefan cel Mare), vanzand silitra si sfatului din Liov. Dar, pe langa activitatea mestesugareasca proprie, Suceava s-a impus in secolele XIV-XVI si printr-o bogata activitate comerciala. In secolele XV-XVI, din vestul bisericii Mirauti, pe langa Cureta Domneasca si biserica Sf. Dumitru, se intindea mahalaua negustorilor, cu depozite pentru marfuri, cu numeroase pivinite mari, de piatra, cu bolti inalte, cu ramificatii si legaturi intre ele, iar, uneori, cu incaperi si etajari subterane - asa cum s-a putut constata cu prilejul sapaturilor efectuate in ultimii ani. Fiind resedinta domnilor tarii si vama ei principala, Suceava a jucat un rol central in cadrul schimburilor comerciale ale Moldovei si a comertului de tranzit. Suceava aduna pe strazile sale, pe langa proprii negustori, comercianti din numeroase alte orase romanesti, precum si din amrile centre ale Europei si orientului - negustori armeni, evrei, poloni, germani, italieni, greci, francezi, turci etc. Unii dintre acestia, ca de pilda negustorii lioveni, aveau dreptul “sa-si tie in Suceava o casa, dar - asa cum preciza tratatul din 1408 - in aceasta casa sa nu tina crasma, sa nu faca bere, mied, nici macelarie sa nu tina, nici paine sa nu vanda. Iarasi daca (...) ar vera sa tina ceva din acestea, atunci sa sufere (sa plateasca) cu targul”. Prevederea ilustreaza un fapt plin de semnificatie. Politica domnilor din aceasta epoca urmarea, pe de o parte stimularea prin toate mijloacele a comertului intern, extern si de tranzit, antrenarea Moldovei intr-un circuit de schimburi economice cat mai largi, iar pe de alta parte protejarea negustorilor locali impotriva concurentei straine. In pietele orasului se vindeau si se cumparau produse ale mestesugarilor suceveni sau marfuri specifice tinutului - vite, grane, peste, miere, unt etc. - dar si produse sosite din numeroase alte centre mestesugaresti, ale Orientului si Europei. Intocmai ca Leipzig in statele germane, ca Brasovul in Transilvania si Liovul in teritoriile poloneze, orasul Suceava s-a bucurat intr-o vreme de dreptul de depozit: anumite marfuri straine trebuiau depozitate numai aici si vandute in retsul teritoriului Moldovei numai de catre negustorii suceveni. Era o amsura a domniei prin care Suceava realiza venituri importante, iar negustorii locali erau cointeresati in dezvoltarea schimburilor. Astfel, prin privilegiile comerciale acordate de domnii Moldovei in 1408, 1456, 1460 negustorilor suceveni le era rezervat in exclusivitate dreptul de a distribui in alte centre romanesti postavurile aduse din strainatate - din Flandra, din Anglia, din Franta, din Polonia si Cehia etc. Privilegiul din 1408 conferea negustorilor suceveni si importante avantaje in vanzarea produselor numite frecvent in documente “marfuri tatarasti”: matase, piper, diverse tesaturi etc. In sransa legatura cu rolul Sucevei in domeniul schimburilor comerciale, compozitia etnica a negustorimii feudale sucevene era foarte eterogena si inregistra fluctuatii destul de insemnate. Un fapt semnificativ a fost insa acela ca, indiferent de nuamrul mercenarilor, negustorilor si emseriasilor straini, statornici sau flotanti in oras, ponderea populatiei autohtone, romanesti, a fost intotdeauna dominanta. Astfel, la manastirea lui Iatco din marginea orasului Suceava, din cele noua pietre de mormant puse la inceputul secolului al XVI-lea, cinci contin inscriptii ce consemneaza nume romanesti, alte doua - nume grecesti, una - nume rutean si ultima - un nume nedefinit. Marturiile calatorilor straini sunt si mai concludente. Astfel, in 1599, Bernardino Quirini nota in insemnarile sale ca in Suceava sunt “cam 6000 de case cu totul; dar dintre ai nostri (catolici) nu sunt mai mult de 30 de familii si 153 de suflete, iar dintre soldatii poloni si unguri, toti romano-catolici, cam 2000”. Un alt catolic, originar din Dalmatia, trecand prin Suceava la 1623, scria: “acolo sunt 68 de case de unguri si sasi, foarte instariti”. La 1643, italianul Bartolomeo Bassetti gasea in Suceava 50 de catolici, 3400 de romani (“schimnici”); precum si aproximativ 1600 - 2000 de armeni. Intr-adevar, din unele documente ale vremii se constata ca la Suceava traia un anumit numar de sasi, italieni, unguri, greci, rusi. Dintre acestia o pondere mai insemnata o aveau negustorii armeni. Domnia a recunoscut comunitatii armene din Suceava dreptul de a se conduce separat, printr-un soltuz ales din randul armenilor, deosebit de acela al orasului. Un calator armean nascut in Polonia, mergand de la Liov la Constantinopol, in 1608, scria ca in Suceava “se gaseau 300 - 400 case de armeni. Ei aveau trei biserici de piatra, afara de oras”… din care doua “foarte frumoase, una in apropierea orasului si cealalta la o departare de doua mile”. Informatiile privind nuamrul armenilor la aceasta data sunt apropiate cifrelor date de alte izvoare, iar lacasurile armenesti amintite se pastreaza si astazi: este vorba de bisericile: Sf. Simion (1513), Sf. Cruce (1521) si Sf. Treime (din sec. al XVI-lea) si manastirile Hagigadar si Zamca.

Dezvoltarea mestesugurilor, amplificarea schimburilor comerciale, cresterea populatiei au dus la extinderea treptata a orasului. In doua documente, din 1449 si 1461, se pomeneste de “mahalaua Sucevei”, iar Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae mentioneaza si el o suburbie a orasului “destul de mare”, aflata pe “campia colinii”, pe platou. Infatisarea targului medieval de odinioara, poate fi reconstituita mai ales pe baza marturiilor lasate de caaltorii straini sau cronicarii oficiali ai Portii otomane, care au insotit trupele turcesti in diferite expeditii in Moldova. Astfel, Giovani Maria Angiollelo, care la 1476 l-a insotit pe sultanul Mahomed al II-lea in timpul campaniei militare, scria ca “orasul Suceava era inconjurat cu santuri si palisade. Casele si bisericile erau de lemn si acoperite cu sindrila. Numai castelul Sucevei era cladit din piatra si tencuiala, pe o coasta in afara orasului”. Relatarea e doar partial exacta. Intr-adevar, orasul nu era inconjurat de ziduri de piatra sau caramida, nici n-avea turnuri de aparare, ca orasele din apusul si centrul Europei. Dar, in afara Cetatii de Scaun, avea mai multe constructii de piatra, intre care Curtea Domneasca, bisericile, casele unor mestesugari si negustori - fapt dovedit prin sapaturile arheologice din ultimii ani. Mai tarziu, pe la 1641, calatorul Petru Bogdan Boksic Deodato, episcop de Sofia, descriind Cetatea de Scaun, se opreste si asupra orasului, despre care noteaza ca este “neimprejmuit cu ziduri” si “este resedinta de capetenie a domnului, care are aici un palat, biserici si gradini si alte lucruri care-i apartin si vine adesea sa stea catva timp”. Acelasi martor ocular relata ca: “In piata, in fata palatului domnului, se afla un spital pentru bolnavi si saraci, dar nu este prea mare. Mai sunt bai turcesti, nu departe de palat. Se afla acolo multe ape curgatoare si fantani cu apa rece. In jurul orasului sunt ogoare, alcuri si paduri”. In vremea lui Stefan cel Mare exista un “spital” si la Patrauti, in apropierea Sucevei. Pe langa rolul politic si economic, administrativ si comercial, Suceava a jucat si un insemnat rol cultural si religios. Faptul ca aici si-au avut resedinta domnitorul, mitropolitul, sfatul domnesc, clerul, diecii si gramaticii cancelariei domnesti, o parte din cei mai de seama carturari ai vremii s-au reflectat si in activitatea culturala. La Suceava au fost alcatuite, in 1401 - 1402, predicile lui Grigore Tamblac, “dascal” al bisericii Moldovei, ajuns ulterior mitropilitul Kievului. Acelasi carturar a scris aici, in 1402, lucrarea Viata Sf. Ioan cel Nou, care da si unele informatii valoroase despre Cetatea Alba. In timpul lui Stefan cel Mare, la curtea Domneasca din Suceava s-au pus bazele istoriografiei romanesti in limba slavona. Aici au fost elaborate: Letopisetul anonim al Moldovei si Cronica moldo-germana, lucrari de sine statatoare, care contin informatii extrem de pretioase despre domnia lui Stefan cel Mare. La Suceava a existat, probabil, si os coala de slovenie, necesara pentru cadrele cancelariei domnesti si la care invatau si fiii unor emstesugari si negustori instariti. Nu intamplator, in secolul al XV-lea, sunt mentionati, numai la Universitatea din Cracovia, 18 studenti provenind din mai multe orase moldovene, printre care Suceava, Siret, Baia etc. Suceava a fost si un important centru religios, primul sediu mitropolitan al atrii, oras cu numeroase lacasuri, in care s-au scris si pastrat manuscrise si carti valoroase, s-au confectionat tesaturi, s-au lucrat broderii, podoabe de arta si de cult. La 1606, un misionar italian scria ca: “In Suceava, oras mare si populat, foarte vechi, care este resedinta nu numai a principalilor moldoveni, ci si a mitropolitului, care isi are si astazi scaunul acolo, se afla peste 24 de biserici si de manastiri de rit ortodox, de zid”. Acelasi misionar mai nota ca “in acelasi oras se gasesc doua biserici romano-catolice, cladite, de asemenea, de zid”. Cele mai multe dintre aceste vechi ctitorii se pastreaza pana astazi.

In secolul al XV-lea horatul targului cuprindea si o buna parte din tarina inconjuratoare, cu loc pentru aratura si faneata, iar ocolul, foarte intins, includea numeroase sate si silisti, intre care: Scheia, Tisauti, Ciorsaci, Mereni, Lamaseni, Ungurasi, Stupca, Brosteni. Informatiile privitoare la acest aspect releva ca, alaturi de numeroasele mestesuguri si de negot, targovetii Sucevei, ca si ai altor orase din Moldova, se indeletniceau si cu cresterea vitelor, agricultura si pomicultura, in vatra, hotarul si ocolul orasului - fapt ce confera orasului medieval o functionalitate economica multilaterala, complexa. Fiind, timp de peste doua veacuri, resedinta preferata a domnilor moldoveni, scaun de judecata, centrue conomic, politic, comercial, cultural si religios, orasul - numit in unele cronici ale timpului “Slavita Cetate de Scaun a Moldovei” - a ocupat, indeosebi in secolele XIV - XVI, un loc de prim-plan in istoria oraselor Moldovei. Din Suceava au fost emise hrisoave domnesti privind organizarea administrativa, juridica, fiscala, militara etc. De aici s-au luat importante hotarari in problema realizarii frontului antiotoman al tarilor romane, a incheierii aliantelor de natura diferita, a pregatirii si desfasurarii razboaielor pentru apararea tarii. Aici a elaborat Petru Musat tratatele de alianta cu Tara Romaneasca, cu Transilvania si Polonia. Din Suceava au plecat la 1396, in ajutorul lui Mircea cel Batran, primele osti moldovene impotriva otomanilor, iar in 1410 si 1422 Alexandru cel Bun a trimis de aici detasamente ale cavaleriei moldovene in spijinul Poloniei atacata de cavalerii teutoni. Dar apogeul stralucirii Sucevei a fost atins in vremea lui Stefan cel Mare, care a facut din tara sa un scut de nadejde al luptei pentru neatarnare, stavila impotriva expansiunii otomane, ce ameninta Europa. Stefan a consolidat Cetatea de Scaun, a facut noi si importante constructii in oras, a refacut si largit Curtea Domneasca, s-a ingrijit de organizarea, dezvoltarea si inflorirea vietii economice, cultural- artistice. Suceava a fosta cum martora unora dintre cele mai marete momente ale istoriei Moldovei. La 1475, dupa stralucita victorie asupra armatelor sultanului la Vaslui, Stefan s-a intors la Suceava cu peste 100 de steaguri capturate de la cotropitori, “cu mare pohvala si biruinta”, multimea iesindu-i inainte, aclamandu-l si primindu-l in mare triumf. Din Suceava, la 25 ianuarie 1475 veste Stefan cel Mare intregii Europe victoria sa asupra otomanilor, scriind printre altele: “Stiti domniile voastre, cum ca preacrudul si paganul imparat turcesc e de multa vreme un nimicitor al cretsinitatii si in fiecare zi se tot gandeste cum sa poata cuceri, inca si nimici crestinatatea toata. Deci, va fac stiu domniilor voastre cum ca (…) acel imparat turcesc a trimis in tara noastra si asupra noastra marea sa ostire pagana a turcilor, in numar de 120 000 de oameni si cu aceea avea drept capitani pe cei mai de aproape si mai iubiti dintre slugile sale (…) care toti sunt prea puternici si au fost voievozii acelei ostiri. Cand am vazut noi oastea cea mare, ne-am ridicat vitejeste cu trupul nostru si in arme si le-am stat impotriva. Si (…) am invins strasnic pe acei dusmani ai nostri si ai crestinitatii intregi. Si i-am sfaramat si i-am calcat in picioare.” Dar, in anul urmator, in 1476, “Turcii s-au intors spre Suceava si au ars targul si de aicea s-au intors inapoi, pradand si arzand tara”. Incercarea turcilor de a ocupa Cetatea de Scaun a Sucevei s-a soldat insa cu un esec categoric. Ostasii din Cetate, in frunte cu portarul Sendrea, s-au aparat cu o indarjire si cu un eroism fara seaman. Cronicarul polon Dlugosz, scriind despre incercarea turcilor de-a cuceri cetatile Hotin si Suceava, nateaza: sultanul “fiind invins in mod cumplit sub amandoua cetatile, a fost silit sa se retraga in mod rusinos”. La 1485, in timp ce Stefan se afla la Colomeea si se sfatuia cu craiul lesesc ca sa lupte in comun contra Portii otomane, “din jos venise Hroiot cu turcii, pana la Suceava si au ars targul, septembrie 19, luni si marti”.

In Suceava, in Cetatea de Scaun, la Curtea Domneasca, pe strazile acestui oras s- au sarbatorit marile victorii ale lui Stefan cel Mare, dobandite cu vitejii sai si cu tot poporul, pe nenumarate campuri de lupta. De aici a condus Stefan destinele tarii, vreme de jumatate de secol, grijind cu pricepere si intelepciune treburile Moldovei, aparandu-I cu neintrecuta vrednicie fiinta, treburile Moldovei, aparandu-i cu neintrecuta vrednicie fiinta, avutul si munca. De nenumarate ori, de aici, au plecat umilite, infrante armatele dusmane, ce venisera sa ingenuncheze tara. Urmasii lui Stefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Stefanita Voda, dar mai ales Petru Rares, continuand politica inaintasilor sai, au cautat sa tina Suceava la nivelul dezvoltarii sale economice, artistice si culturale atins in vremea lui Stefan cel Mare. Au fost inaltate noi constructii, dintre care unele ca: Mitropolia Moldovei (1522), biserica “Sf. Dumitru” (1535), biserica “Sf. Inviere” (1550) etc., s-au pastrat pana astazi. Numerosi calatori straini, care au trecut prin Suceava in secolul al XVI-lea sau la inceputul secolului urmator, fac aprecieri elogioase asupra capacitatii de aparare a orasului. Astfel, francezul Blaise de Vigenère (1523 - 1596) scrie ca a strabatut “Valahia Mica” (Moldova) “al carei oras mai de seama este Suceava, intarit de minune si aproape de necucerit”. Un alt calator, Paolo Bonici, scria ca “Dupa ce am cutreierat toata tara Moldovei, mi se pare ca Suceava este locul cel mai bun care se poate afla si mai ferit de navaliri”.

Din a doua jumatate a secolului al Xvi-lea rolul Sucevei ca resedinta domneasca incepe sa scada. Ilias Voda, fiul lui Petru Rares, sta mai mult la Iasi decat la Suceava, care in deceniile urmatoare trecea pe locul secundar, in timp ce Iasii devin tot mai frecvent resedinta preferata. Stefan Rares a voit chiar, se pare, sa zideasca o cetate la Iasi. Alexandru Lapusneanu emite mai multe documente de la Iasi decat de la vechea resedinta, Suceava. Nu exista insa o data precisa care sa marcheze mutarea resedintei domnesti de la Suceava la Iasi - incat, atunci cand, in a doua domnie a sa, Alexandru Lapusneanu primea de la Poarta porunca sa mute resedinta la Iasi in 1564, si sa darame cetatile, Iasii incepusera sa devina resedinta preferata a unor domni. Cetatea de Scaun, careia i se produc unele stricaciuni in 1564, nu este asadar parasita ca resedinta de la aceasta data. Dar orasul Suceava, incepand din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, isi pierde treptat-treptat stralucirea, rolul, insemnatatea, - desi mutarea resedintei la Iasi nu a insemnat o parasire brusca si totala a Sucevei de catre domni. Dealtfel si pana la aceasta data, acestia, dupa obiceiul si traditia statornicita, aveau mai multe resedinte pe cuprinsul tarii. Dupa Alexandru Lapusneanu, unii dintre ei - si mai cu seama acei domni care, prin interese, erau legati mai mult de Polonia decat de Poarta otomana, dar si alti domni, ca Vasile Lupu - din motive politice, au preferat inca si ulterior, pana la sfarsitul secolului al XVII-lea sa stea la Suceava, si nu la Iasi. Odata cu mutarea resedintei la Iasi se produceau mutatii in legaturile economice ale Moldovei si se accentua subordonarea tarii fata de Poarta, desi lupta pentru neatarnare a continuat, in conditiile mai dificile si mai complexe ale adancirii crizei Imperiului otoman si intensificarii expansiunii imperiilor habsburgic si tarist. Din vremea lui Alexandru Lapusneanu si pana la distrugerea Cetatii de Scaun, in 1675, in anii domniei lui Dumitrascu Cantacuzino, orasul este martorul multor evenimente de seama. Participand la coalitia antiotomana, in vremea domniilor lui Aron Voda si Stefan Razvan, Moldova - si odata cu dansa si Suceava - traieste clipe de nepieritoare marire in vremea lui Mihai Viteazul. La 21 mai 1600, armatele acestuia intra fara lupta in Cetatea de Scaun a Moldovei, realizandu-se astfel prima unire politica a tarilor romane. Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova se afla, sub raport politic, pentru prima oara sub sceptrul unui singur conducator. La 29 mai 1600, noul parcalab al Cetatii jura credinta domnului: “Eu, Ioan Kapturi, parcalabul Cetatii Suceava, ma jur ca voi fi drept si cu credinta domnului meu, stapanitorul si domnul Ardealului, Tarii Romanesti si Moldovei, mariei sale lui Mihai Voda si fiului mariei sale, lui Petru Voda, tot asa ii voi fi drept si cu credinta si voi tine pentru amriile lor Cetatea ce mi-a fost incredintata mie dupa priceperea mea, pana imi va sta capul”. Fara a mai atinge insa nivelul stralucirii si gloriei din vremea epocii lui Stefan cel Mare si a lui Petru Rares, Suceava cunoaste in timpul lui Vasile Lupu (1634-1653), un nou moment de inflorire economica si culturala, dupa care urmeaza declinul. Vasile Lupu face ample lucrari de restaurare, consolidare atat la Cetatea de Scaun cat si la Curtea Domneasca. Bogatul material arheologic, rezultat de pe urma sapaturilor efectuate in ultimii ani, vine sa imbogateasca cu noi si semnificative amanunte acele informatii documentare ce atesta ca acest domn a incurajat dezvoltarea edilitara a orasului Suceava, productia de marfuri si comertul.

Parasirea Sucevei de catre domni, dar mai ales desele razboaie turco-polone din a doua jumatate a secolului al XVII-lea afecteaza in mod deosebit nordul Moldovei si accelereaza procesul de decadere a orasului. Cetatea de Scaun este distrusa din porunca Portii otomane la inceputul ultimului sfert al veacului al XVII-lea, pentru a nu putea fi folosita de domnii ostili turcilor sau de catre armatele polone. In ultimul deceniu al secolului al XVII-lea polonii fortifica cu sant si val de aparare manastirea armeneasca Zamca, din partea nord-vestica a orasului, incercand astfel sa-si mentina cativa ani garnizoanele la Suceava. Evenimentele amintite au dus la imputinarea locuitorilor orasului si la distrugerea majoritatii constructiilor sale. Cu toate acestea, unele din vechile edificii, vechile sale biserici, ruinele celor doua cetati si ale Curtii Domnesti, fostul Han Domnesc, unele case in vechiul stil moldovenesc din secolul al XVIII-lea au ajuns pana in zilele noastre.

Cand, in 1774, partea de nord a Moldovei este cotropita si anexata la Imperiul habsburgic, orasul Suceava intra intr-o noua etapa a evolutiei sale, foarte critica, mai ales in primele decenii de dupa instaurarea noii stapaniri. Autoritatile habsburgice, ca si numeroasele trupe imperiale stationate la Suceava si imprejurimi au fost primite cu vadita ostilitate si de suceveni, ca si de populatia romaneasca din celelalte localitati anexate. In 1777, cand Habsburgii au organizat o mascarada a depunerii juramantului de “credinta” fata de imperiu, silind populatia sa repete cuvintele unui text ticluit anume la Viena, langa Suceava, la Udeti, mai multi tarani, in frunte cu Popa Andrei, s-au ravratit, au refuzat sa jure fidelitate noii stapaniri si “inarmati cu furci, cu coase si topoare” au trecut granita proaspat stabilita, in Moldova.

Unele din vechile ctitorii din Suceava au ajuns, in timpul stapanirii habsburgice, intr-o stare jalnica, de paragina. In 1813, de pilda, in urma unei plangeri a locuitorilor din Suceava, cercetandu-se la fata locului mobilul pricinii respective, se facea constatarea ca “vechea, asa-numita biserica mitropolitana Mirauti, parasita de peste 300 de ani, in care timp s-a cladit actuala biserica mitropolitana unde s-a transferat serviciul divin, este o ruina totala, o simpla gramada de piatra si caramida; toate usile, ferestrele, chiar lemnaria acoperisului si alte parti de vremelnica reparatie ale acestuia au fost furate; turnul sustinator al boltii precum si partea cea mai mare a peretilor, prabusite”. Fosta mitropolie a Moldovei din vremea Musatinilor, consemna acelasi document, “ a devenit magazia statului (habsburgic), pentru depozitare de fan si paie”.